Mașinile cu tracțiune spate au o reputație ca fiind nesigure. Dar o tendință din ultimii ani m-a făcut să mă gândesc dacă trecerea la mașinile cu tracțiune față a fost o nevoie de siguranță, sau una pragmatică pe care producătorii aveau nevoie s-o împacheteze frumos.
Urmăresc de ceva vreme piața de mașini electrice. Si prin “piață”, mă refer mai degrabă la ecosistem, nu la zona de vânzare/revânzare.
De fapt, am început s-o urmăresc cu mai mult interes din momentul în care au început să existe mai mulți jucatori în piață, iar Tesla nu mai era singura opțiune viabilă.
Unul din primele lucruri care mi-a atras atenția a fost legat de puntea motrică. O parte din producători nu oferă tracțiune integrală pe modele de baza. În schimb, vin cu tracțiune spate.
Vorbim despre modele de volum, cum ar fi VW ID.3, Ionic 5, Kia EV6, Ford Mustang Mach E, etc. Toate astea sunt mașini care corespund unor echivalente cu combustie: VW Golf, Hyundai Kona, Kia Sportage, Ford Kuga.
Dar toate modelele echivalente cu combustie internă, au puntea motrică pe față. Si de foarte mult timp mașinile cu tracțiune spate sunt asociate cu un comportament nesigur. Toată lumea știe gluma cu “lăsați BMW-urile acasă, ca a început sa ningă”.
Cu toate astea, eu n-am auzit pe nimeni sa vorbească despre genul ăsta de mașini electrice ca fiind potențial periculoase din cauza tracțiunii pe spate.
Articolul nu e despre polemica “electrice vs. combustie”, nici despre faptul că “ni se vând” mașini nesigure în forma lor electrificată. Mai degrabă e un exercițiu de gândire despre cum au ajuns mașinile să aibă predominant tracțiune față ăi de ce pare că ne întoarcem la o soluție tehnică de care începusem să ne îndepărtăm.
Eu cred ca sunt 2 aspecte principale care au dus la favorizarea mașinilor cu tracțiune față: cost și spațiu. De fapt și spațiul e legat tot de cost, dar costul mai are o dimensiune în ecuația asta.
Cum am ajuns la mașini cu tracțiune față
Ca să înțelegem ce s-a întâmplat, trebuie să ne întoarcem în anii ’70. Mai exact la cele două evenimente din 1973-1974, respectiv 1979-1980. Cunoscute împreună ca “marea criză a petrolului”.
Odată cu aceste evenimente, a scăzut cererea pentru mașini mari (cu motoare mari) în favoarea unor mașini mici. Mașinile mici erau mai ușoare și aveau motoare mai mici. Prin urmare consumau mai puțin din combustibilul care devenise atât de scump.
Componenta de spațiu
Mașinile mici vin cu dezavantajul de a avea mai puțin spațiu interior. Așa că producătorii aveau nevoie de mașini mai mici, dar cu spațiu interior echivalent. Soluția a fost un design nou. Unul în care cabina ocupa o proporție mai mare din lungimea totală a mașinii.
Așa că au montat motorul transversal. Asta a dus la o capotă mai scurtă și a lăsat loc pentru o cabină mai mare. Astfel s-a ajuns la o mașină mai mică decât înainte, dar cu un interior echivalent. Ăsta ar fi aspectul de spațiu despre care am spus mai devreme.
Componenta de cost
Aspectul de cost are legatură și cu dimensiunea mașinii. Un consum mai mic de combustibil înseamnă un cost de operare mai mic pentru consumator. Dar un motor montat transversal vine cu mai puține piese și complexitate redusă. Și asta înseamnă o reducere de cost pentru producător.
Asta mă aduce la ideea din titlu. Mașinile electrice nu mai au constrângeri de spațiu din cauza motoarelor cu combustie internă. Oare de ce mulți producători s-au întors la configurații cu tracțiune pe spate?
Componenta de siguranță
Ar fi un argument că mașinile electrice au motorul pe puntea motrică. Punând un motor electric pe puntea spate, adaugi greutate pe ea. Acele roți vor fi mai puțin predispuse să piardă aderența. Dar asta nu schimbă faptul că o dată intrata într-un comportament supra-virator, mașina e mai greu de controlat decât una care sub-virează.
În plus, comportamentul supra-virator este controlat mai mult din calibrarea suspensiilor și a barelor anti-ruliu. Când a apărut noul Chevrolet Corvette, jurnaliștii auto spuneau că are un comportament prea sub-virator. Și acolo vorbim de o mașină cu motor central și 490cp la roțile din spate. Deci tracțiunea la roțile din spate nu face o mașină supra-viratoare prin definiție.
Există un scenariu unde tracțiunea spate este mai nesigură decât cea pe față: dacă acceleram puternic în timp ce roțile virează. O mașină cu tracțiune față o să învârtă roțile și o să rămână pe loc. În schimb, una cu tracțiune spate va tinde să miște spatele în exterior. Putem aduce argumentul că un motor electric are un control mai fin asupra sistemelor de intervenție. Așa că ar avea un ușor avantaj. Dar comportamentul rămâne tot unul supra-virator indiferent ce fel de mașină este.
Concluzie
Eu cred că percepția de nesiguranță a mașinilor cu tracțiune spate este mai degrabă rezultatul unor campanii de marketing, pornite probabil în SUA. Cumpărătorii de acolo sunt mai conservatori, așa că mă aștept ca primele modele cu motor transversal să nu fi avut prea mult succes.
Dar poți să iei caracteristica asta a lor și să o transformi într-o chestiune de siguranță. Și peste asta mai adaugi un cost de achiziție mai mic și consum redus de combustibil. Probabil că așa vei reuși sa convingi mai multă lume.
Articolul ăsta nu e despre vreo conspirație pe care am descoperit-o eu și pe care vreau s-o știe o lume întreagă. Mai degrabă încerc să-mi dau seama ce ne-ar fi putut face să ne întoarcem la o tehnologie despre care știam că “nu e sigură”?
Singura explicație pe care o găsesc a fost că trecerea la mașini cu motoare transversale (implicit tracțiune față) a avut mai degrabă rațiuni economice, iar siguranța a fost liantul care i-a convins pe oameni sa le accepte mai ușor.
Iar acum ne întoarcem la configurații cu tracțiune spate pe mașinile electrice. Ceea ce ne spune că poate există o rațiune economică acolo. Sau că tracțiunea spate compensează pentru o deficiență naturală a trenului de rulare electric.